Poveste din comunism : 312 - prima zi de scoala, ziua in care iti primeai numarul

15 seprembrie 1987. O zi ca azi. Cu soare de toamna. Stransi la careu in prima zi de scoala, fiecare , dupa o hartie, in dreptul unei litere. Eu eram la C si aveam sa fiu acolo pentru 8 ani de zile. Eram cu tata. Nu mai stiu daca era si mama, dar probabil ca era. Pentru ca urma sa fac 7 ani in ianuarie anul viitor eram printre cei mai mici din clasa.

Cu mintea de-acum judec cat de orwellian arata tot. Tanci asezati in forma de U in fata scenei pe care vorbea cineva. Un ins cu o figura detestabila despre carea aveam sa aflu inclusiv pe urechile mele ca era directorul scolii. Spre binele lui, nu-i mai stiu numele, dar imi aduc aminte fata lui perfect. O vad in si azi in gusatii din consiliile judetene sau in randurile 3, 4 si 5 din ministere. Dar acuma nu mai sunt impunatori, se gudura, pentru te miri ce motiv.

Simteam emotie, ceva care ma surprindea chiar si atunci. Vine o tovarasa, uitandu-se pe deasupra noastra cu un soi de scarba si de deznadejde. Primele cuvinte ale ei, le tin minte cristal, au fost "Vai, dar ce frumosi sunt". Culmea, dupa ce a zis asta s-a transformat la fata. Era multumita.

Era tovarasa. Mama noastra, cum avea sa zica in repetate randuri. Mama noastra care avea sa ne pedepseasca aspru daca i se parea ca ceva iese din regula ei de fier. Pe mine doar de vreo 3 ori. Pe aia cu parinti mai sarmani, zilnic. Mai ales pe Tatiana. Colega noastra pusa singura in ultima banca pentru ca era tiganca. O lua de par, un par frumos, lung si negru, si o dadea cu fata de banca. Ne-a parasit in clasa a doua. La 13 ani avea primul copil. Stiu pentru ca s-a mutat cu noi in bloc peste ani, pe mostenirea unui apartament avut la parter de baba tiganca de ne vinde gume si noi ii dadeam cu carbid la usa. Dupa care ne dadea, ce sa vezi, apa cand ii bateam la aceeasi usa ca ne insetasem la fotbal pe mijlocul strazii, pe care trecea o masina o data la doua ore. Tot frumoasa era Tatiana, tot parul negru si lung. Tot un zambet cald.

Modiga era sefa securista pe scoala. Stiam din clasa I cand mi-a dat primul 4, in trimestrul al II-lea pentru ca aveam caietul neingrijit si pentru ca umplusem tabla, pana unde ajungeam, de zvastici. Ca asa vazusem io in filmele cu nemti, date in nestire pe TVR, care subliniau, fara exceptie, gloria comunista asupra Reichului.

Pe tovarasa E. am pierdut-o la Revolutie. Nu a omorat-o careva. Doar ca a venit la scoala in trimestrul al doilea, dupa vacanta de iarna, si devenise, stanjenitor, doamna Modiga. S-a pensionat rapid dupa ce am rupt poza cu Ceausescu din dulapul clasei si am jucat-o cu totii in picioare.  Ne-a preluat o invatatoare tanara, frumoasa, buna, dar distrusa de un divort. Dupa ce se indragostise de cineva mult mai batran si mai versat decat ea. Un golan care era tatal unuia dintre prietenii mei cei mai dragi de-atunci.

Atunci, in prima zi de scoala, ca si acum, era criza de manuale. Ne-au pus pe bancile stricate niste resturi de carti si mai stricate. Dar la v nuremea aia nu comenta nimeni. Era clar, probabil ca si acum, ca trebuia "ca carti" d-alea noi sa cumpere parintii. Chestiune cu care, pana la urma, sunt de acord.

La cateva zile dupa acea prima zi in care m-am bucurat cu strainii care devenisera colegii mei ca nu am facut nimic, am primit fiecre cate un orwellian numar. Al meu a fost 312.