miercuri, 5 decembrie 2012

În gară la Slatina. O poveste cu oameni şi olteni


Part one -  Toma



In vara, imi deplasez corpul spre al meu tataie, ramas singur pe batatura dupa ce i-a murit mamaie. Un muntean venit de prin zona Targoviestei cu lucrul la sondele de petrol din zona Potcoava, casatorit cu o femeie pe nume Moise, de loc de-acolo (de atatia ani incat nu mai stia in urma strabunicilor ei). Femeia asta muri toamna trecută şi luă cu ea multe chestii. Is fericit că o parte dintre ele mi le lăsă şi mie drept educaţie.

Sunt mai multe moduri in care poti sa ajungi in Potcoava. Dar preferatul meu e trenul personal. Ăla de miroase a ţuică, ceapă şi pişat. Pentru că mă trezeşte că lumea se învârte şi fără mine. 

Tataie ăsta e numit Hitler de mine şi de prietenii mei apropiaţi. Asta pentru duritatea cu care i-a tratat întotdeauna pe oameni. Mai puţin pe mine şi pe frate-meu. Pentru noi a avut întotdeauna o slabiciune.

Un ins solid care la 80 de ani cară copaci, se urcă pe casă şi sapă toată ziua. Şi bea toată ziua, dintotdeauna.  După ce muri mamaie, Hitler a trebuit să aibă singur grijă de grădină. Şi a făcut cea mai tare grădină de zarzavat pe care am văzut-o vreodată. Singur. Dar despre Toma vom mai vorbi. În fine, la el mă duceam.




Part two - Slatina


Ajung pentru o cruce feroviară de vreo oră şi ceva în Slatina. Mareţul oraş Alro şi Pirelli

Aştept crucea la o cârciumă din apropierea gării. Dimineaţa drevreme. O terasă acoperită. Ploua de se rupeau norii.

Notiţele din telefon, strânse la momentul ăla, încep cu "wc-ul şi hârtia igienică". Nu mai ţin minte despre ce-a fost vorba, dar fu ceva şocant. Tre să trecem peste. Sorry.

Îmi iau un coniac şi aştept. Pe terasă, miros de ploaie şi de băutură vărsată pe mese. Încep discuţiile în jur:
"Barmaniţa" (~ 40 ani) către un bărbat (~50 ani): Ce avuşi mă aseară de mă înjurai? Erai beat cu ăia?

Nenea, ca şi cum n-a auzit: Ai usturoi?
Femeia: N-am. Dăcât ceapă.
Nenea dă să plece. 

Apoi femeia ne surprinde ca-n kafka. Absurdul: după ce a zis că are "dăcât ceapă" îi strigă omului "să nu iei ceapă d-aia marea! "Dintr-un grăunte d-ăla mare de usturoi faci un castron întreg, heheh", îi zice ea imediat dup-aia femeii cu hârtia igienică. O_o

Apoi se pune cu a doua femeie la masă. Eram in zorii scandalului dintre Prigoană şi suava sa soţie.
- Auzi tălică (regionalism de politete care inlocuieste "tu")? Prigoană ăsta mai mult se face de râs. Ce înseamnă circu ăsta? Oameni cu bani şi degeaba. Mai bine mi-i dădea mie că ştiam io ce să fac cu ei. 

Apoi a urmat o discuţie poate halucinantă pentru unii. Tot barmaniţa. "Nu mai iau ouă de la ăia. S-au împrăştiat toate în farfurie. Mai bine iau de la stat.". Ca o paranteză de care chiar am nevoie: Dragii mei, cred că nu mai e loc de ifose atunci când un om care trăieşte sau cel puţin lucrează în mediul urban, aşa cum e el definit, confundă comerţul cu statul. Despre ce mai dezbatem?

Batranii natiunii: Domnul si ciungul

Între timp, ajunge pe terasă un bătrân fercheziut. D-ăla bărbierit in raspar, la costum, cu pălărie şi ceas îngrijit, la vedere. Cred că avea şi baston.

Comandă o cafea. Şi dup-aia îi dă un leu, parcă scos acum din subsolul lu Isărescu, unuia de vârsta lui care se tinuse, de departe, după el acolo. Ăsta rămăsese fără palme după ce şi le tăiase, probabil beat, la un abric ceva.

Ia leul, vede că e loc şi îi mai cere. La care ferchezuitul a spus o chestie care mi-a intrat cumva în reflex cand dau de unu care cere mai mult decat cred ca se cuvine:
 - La ce-mi mai ceri? Ţi-am dat să-ţi iei o pâine. Îţi ajunge.

Şi continuă, pe un ton calm, punctat doar la esenţial. Cu intonaţie.
- Te văd curat. Sigur ai pensie. Probabil la fel ca a mea. Şi aşa. E în regulă să-mi ceri de-o pâine. Dar nu să-mi ceri bani să te duci cu trenul până nu ştiu unde".

N-am editat un cuvant din ce-a zis. A fost fix exprimarea lui. Faţa de nevoiaş a individului de aceeaşi vârstă s-a schimbat brusc într-una uşor superioară şi a plecat fără să mai zică un cuvânt.

LOVITURA: Nu ştiu care fu discuţia în spatele meu, dar în timp ce-mi aducea doi mici, "barmaniţa" îi zice celeilalte femei: fată, mie când îmi cade o carte în mână uit şi de mîncare".

Apoi m-am uitat la ploaie şi la arteziana care, ca în fiecare oraş al României, merge doar când plouă. Torenţial.